Scurtă privire

... asupra artei româneşti contemporane după 2000

Istoria artelor operează secvenţial, cu defalcări, cu plasarea sub lupă a unor perioade, curente, si, nu în ultimul rând, decenii. Dacă istoria artei româneşti înca suferă din cauza golurilor de cercetare şi de publicaţii asupra unor perioade care ne-au marcat şi ne marchează cultura vizuală, lucrurile stau cu totul altfel în spaţiile culturale ale ţărilor bine dezvoltate economic si, evident, cultural. Putem recunoaşte fără ipocrizie că palierul cultural este dependent de cel economic.      O ţară civilizată este, in linii mari, o ţară care investeşte pentru a-şi proteja, promova, şi consolida valorile. O atitudine de victimizare nu mai serveşte nimănui, astăzi, după mai bine de două decenii de la Revoluţia din ‘89, sau, în context mai larg, de la căderea Zidului Berlinului. [...]
Citiţi articolul întreg

Olivia Niţiş

Arta românească contemporană

În anul 1947 suprarealismul a fost interzis în România, cu toate că această mişcare artistică obţinuse deja o reputaţie internaţională prin pictorul Victor Brauner şi poetul Gellu Naum. Doctrina realismului socialist, care impunea operei artistice rolul de anticipare a viitorului, a determinat apariţia unor viziuni imaginare care se apropiau involuntar destul de mult de suprarealism, având însă pretenţia unei „obiectivităţi ştiinţifice”. După căderea regimului comunist al lui Nicolae Ceauşescu redescoperirea suprarealismului în România a jucat un rol decisiv în domeniul artistic care tocmai începea să se dezvolte din nou şi care se afla în procesul formulării unei identităţi contemporane polemizând cu propria-i istorie. In paralel are loc în special în domeniul fotografiei, artei video şi teatrului preocuparea faţă de imaginea artistului însăşi în contextul unei societăţi aflate în schimbare, într-un câmp de tensiune dintre ieri şi astăzi. El trebuie să-şi definească propria valoare şi să-şi regăsească publicul într-o ţară în care instituţiile culturale sunt dezvoltate rudimentar. Creaţiile expuse aparţinând tinerilor artişti din România oglindesc această realitate între scepticism şi încredere în viitor.

Christoph Kivelitz 

Două decenii de faimă*

S-ar putea să treacă ani, în arta noastră, fără contemporani.

^{Ion Grigorescu**}

În linii groase şi apăsate, o conversaţie între X - artist român contemporan, şi Y - critic de artă, român sau nu,  poate avea două scenarii:

1

X: Ei, cum ţi se pare?

Y: Bravo, eşti contemporan. La Bienala de la Istanbul am văzut lucruri asemănătoare, excelent!

2

X: Ei, cum ţi se pare?

Y: Bravo, nu am mai văzut nimic asemănător nici la show-urile din Berlin, nici la New York. Aş zice aproape că nu eşti contemporan, interesant ... [...]
Citiţi articolul întreg

Adriana Oprea